Locuința unchilor mei era de fapt aproape de noi, puteam ajunge pe jos în cel mult 3-4 minute. Copil fiind, îmi plăcea să stau în compania lor, a verilor mei, a musafirilor care poposeau de multe ori acolo. Mari şi mici, cântam împreună imnuri sfinte până târziu, lăudând pe Cel în ochii căruia viețile noastre sunt prețioase săptămână de săptămână.
Într-o seară, pe când ne întorceam dintr-o astfel de vizită, am privit bolta cerească. Până atunci, niciodată parcă nu am mai văzut-o aşa, pradă a mii de scântei. Încercam să ajung cu mintea la ele, imaginându-mi că unele pot fi de fapt îngeri strălucitori ce ne privesc din înălțime.
Cred că aveam vre-o 12 ani. Pe drum, în mintea mea de copilă visătoare, deja s-au închegat două versuri...primele două! Şi, înainte să cunosc tipurile de rime, măsuri, ritmuri etc., îmi năvăleau zeci de idei în care puteam continua poezia. Am ajuns acasă şi, până a doua zi, am pus pe hârtie rezultatul:
O, ce frumos e noaptea
Cu cerul înstelat!!
Mulțimile de stele
Ştii cine le-a creat?
E Dumnezeu cel veşnic,
Slăvit şi onorat!
El a făcut natura,
Pe tine te-a creat!
El a creat natura,
Toți peştii şi furnica;
M-a întocmit pe mine,
Pe mama şi bunica!
Slăvit să fie Domnul,
Căci El ne-a dăruit
Viață, sănătate,
În veci fie mărit!
Amin!
Atât de banale mi s-au părut aceste versuri după un timp... Şi totuşi nu le pot uita niciodată! Atunci, în liniştea şi întunericul nopții, m-a lovit pentru prima dată inspirația! Se mai întâmplă şi acum din când în când, din fericire...sau poate nu! 😊
Că tot vorbeam despre natură şi viețuitoare:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu