Prin ochii unui vultur

Purtat în zbor, simțeam trecând prin pene
Ținutul caldei bolte azurii.
Căutam jos, spre oameni şi castele...
Agerii-mi ochi multe aici zări,
În lumea de sub stele.

Pleşuvii munți, cu fruntea lor solemnă,
Ca martori muți, din vremi mai timpurii
Rămân dovada certă şi eternă
Că ce-a mai fost, poate că va mai fi
În țara noastră demnă.

Zăresc o casă mică, dar modernă
Şi-o mamă ce veghează ai săi fii.
Prin părul castaniu, ca diademă
Ea poartă raze calde şi zglobii-
A dragostei emblemă.

Cândva şi ea era doar de o şchioapă,
Visându-se prințesă peste timp.
Dar ața vremii, iat-o depănată!
Aude: mami! Cată spre-ai săi fii
Cu zâmbetul pe față.

Stăpânul casei vine calm din stradă.
E om bun cu şuvițe arămii
Şi ca un falnic cerb, spre-a lui aleasă
Se-ndreaptă. Dar iubiții lui copii
Cu drag spre el aleargă.

Cu ei la piept el înspre ea priveşte
Şi-s fericiți ca într-un vis duios.
Eu mă arunc în vântul ce vuieşte.
Păstrez în minte un portret frumos
Al dragostei ce creşte.

(26 Iunie 2017- Solovăstru)

Câte ceva despre căsătorie

Dragii noştri însurăței
Frumoşi, ca doi blânzi porumbei!
Noi, cei de la masa şase
Vă urăm gânduri frumoase:

O casă de piatră, mare
Cu iubire şi mult soare!
Veți avea nevoie mare
De-ngăduință şi răbdare!

Draga mea albă mireasă!
Deşi a casei doamnă aleasă,
Să nu te superi foarte tare
De Alex are barbă mare
Şi nu se-ndură să o scurteze!
Atunci răbdarea să lucreze!

Iar tu, măreț şi falnic mire,
Să nu îți ieşi cumva din fire
Dacă Andreea, a ta aleasă,
Întârzie să se gătească,
La plimbare să te-nsoțească!

Exemple de-astea tot or fi...
Dar hai, voi nu sunteți copii!!
Dorim mereu să vă iubiți
Şi veşnic să fiți fericiți!!

(18 Iunie 2017, Târgu Mureş.
Nunta Alex & Andreea F.
Cu ocazia lansării următoarei provocări: oaspeții fiecărei mese să pună pe hârtie câteva versuri pentru miri.)

Dilemă

Smaraldul ierbilor,
Sclipirea pomilor în zi de vară-n dimineață,
Verdele florilor-
Aceasta e culoarea ce înseamnă viață,
Că e-n natura toată!

Aşa gânditoare,
Stau şi mă-ntreb, suflet umil, dacă se poate, oare
Ca albul zăpezii
Care domneşte veşnic pe mii de înghețate ogoare
La cei doi poli,
Da, albul fulgului de nea
Acolo el simbolizează tot viața?

Intimitate sau înstrăinare?

Puținii mei ani de debut în lume
I-am petrecut la țară, într-un sat.
Mama mi-a zis:"Cu rele sau cu bune
Oricine trebuieşte respectat".

Şi salutam pe tânăr sau bătrân,
Necunoscuți, prieteni, consăteni.
Eu am crezut că e un lucru bun...
Aşa trecut-au iute 'cele vremi.

Când la oraş am început să umblu
Cu oameni sute eu mă întâlneam.
Mi se părea întâi atât de sumbru
Că îi vedeam şi nu îi salutam.

Ah! Ce ți-e lumea cu-ale ei castele
Ce-s pline de prieteni neştiuți!
Cunoaştem cer cu soare, mii de stele
Dar cei de-aproape sunt necunoscuți.

În vechiul sat bunicul şi bunica
Sau chiar părinții care nu aveau Facebook
Ştiau că albă-i a vecinului pisica
Sau că o casă nouă s-a făcut.

De-un an si jumatate, într-un apartament
Pot spune cu ruşine că nu ştiu
Nici numele, şi nici al vieții pergament
Vecinilor; pe scară e pustiu.

Dacă din întâmplare ne-ntâlnim
Zicem cu gura pe jumate 'ziua bună!'
Apoi de la distanță ne privim
Ca de aici la recea şi-alba lună.

Tehnologia, printre altele, e hărăzită
Să ne tot facem n prieteni noi.
Dar, după cum vedem, noi spargem ziduri
Dar între noi îngrămădim noroi.

De ce e greu să zici cu toată gura
Un "bună ziua!" făr'a fi nebun;
Să laşi dezgust, mânie, să laşi zgura
Şi să găseşti în suflet ce e bun?

Un "ce mai faci?" nu costă o avere
Şi nici galoanele nu pică nimănui
Dacă se-apleacă şi o clipă cere
Ca să discute cu vecinul lui.

Dacă aceasta înseamnă nebunie
Eu vă provoc să fim puțin nebuni!
Nicicând în viața asta nu se ştie
De unde pot ca să apară noi minuni!

(9 iunie 2017, Solovăstru)

Rugă (Poezie)

Atât de mare
Te văd în răsărit de soare!
Pe ceru-albastru,
Pe pământ sau pe val de alabastru
Te caut, Doamne!
Şi ca artistul care sufletul îşi pune
Pe-a sa lucrare,
Pui harul Tău măreț, dragostea mare
În orice cânt de pasăre
Sau floare.

Ştii orice notă
Din sinfonia ce denotă
Iubirea care
Toate le ține cu a ei splendoare.
Ce lucru mare!
Chiar Terra, o planetă muritoare
E îmbracată
În har! Tu îmi eşti Tată,
Iar eu îți sunt copil.
Ajută-mă ca să fiu pur, să mă închin umil
În fața Ta curată!

Amin.

(7 Iunie 2017, Solovăstru).

Badea Ion sau badea Gheorghe?

-E primăvară mohorâtă,
E noroi mult, să mergi e greu.
Zise Ion, dar badea Gheorghe
Care era vesel mereu:
-Aş! Vom avea recoltă multă!
Slăvit să fie Dumnezeu!!

-Te uită! Vin norii în zbor!
S-a coborât şi-un frig uşor.
-Bade Ion, n-o să muncesc,
Pământul să-l mai umezesc!
Azi am de lucru, voi sădi;
Răsadul ploaia-l va găsi!

-E vara călduroasă tare,
Canicula parcă te doare!
Zise Ion iar, într-o zi.
Dar Gheorghe bade îi zâmbi:
-Tu nu văzuşi că grâu-i mare?
Se va usca pentru hambare!

-Of!! Scurtă a fost vara asta!
A venit toamna ca năpasta!
Vorbi Ion iar indispus.
-Iată!! Căldura s-a cam dus!
Să mulțumim Celui de sus,
Conserve pentru iarnă-am pus.

-Ei bine, ce zici, bade Gheorghe?
A venit iarna friguroasă!
Omătul e până pe casă!
-Mulțumesc Doamne că pe holde
Ai pus o plapumă de nea!
Frigul nu le va afecta!

                *****

Dacă accepți ceea ce Domnul stabileşte pentru tine
Eşti mulțumit chiar dacă ceva pare rău sau bine.

(Tg. Mureş).

Primele mele versuri

       E vineri seara; după Scripturi (Biblia) deja a început Sabatul. Gândul îmi zboară în trecut, la serile lungi de toamnă în care, după ce soseam de la biserică, mergeam cu toată familia la casa unchilor mei. Cu o ocazie de genul mi-a venit ideea să scriu prima poezie.
      Locuința unchilor mei era de fapt aproape de noi, puteam ajunge pe jos în cel mult 3-4 minute. Copil fiind, îmi plăcea să stau în compania lor, a verilor mei, a musafirilor care poposeau de multe ori acolo. Mari şi mici, cântam împreună imnuri sfinte până târziu, lăudând pe Cel în ochii căruia viețile noastre sunt prețioase săptămână de săptămână.
         Într-o seară, pe când ne întorceam dintr-o astfel de vizită, am privit bolta cerească. Până atunci, niciodată parcă nu am mai văzut-o aşa, pradă a mii de scântei. Încercam să ajung cu mintea la ele, imaginându-mi că unele pot fi de fapt îngeri strălucitori ce ne privesc din înălțime.
       Cred că aveam vre-o 12 ani. Pe drum, în mintea mea de copilă visătoare, deja s-au închegat două versuri...primele două! Şi, înainte să cunosc tipurile de rime, măsuri, ritmuri etc., îmi năvăleau zeci de idei în care puteam continua poezia. Am ajuns acasă şi, până a doua zi, am pus pe hârtie rezultatul:

O, ce frumos e noaptea
Cu cerul înstelat!!
Mulțimile de stele
Ştii cine le-a creat?

E Dumnezeu cel veşnic,
Slăvit şi onorat!
El a făcut natura,
Pe tine te-a creat!

El a creat natura,
Toți peştii şi furnica;
M-a întocmit pe mine,
Pe mama şi bunica!

Slăvit să fie Domnul,
Căci El ne-a dăruit
Viață, sănătate,
În veci fie mărit!

Amin!

Atât de banale mi s-au părut aceste versuri după un timp... Şi totuşi nu le pot uita niciodată! Atunci, în liniştea şi întunericul nopții, m-a lovit pentru prima dată inspirația! Se mai întâmplă şi acum din când în când, din fericire...sau poate nu! 😊

Că tot vorbeam despre natură şi viețuitoare: